Asa se numesc poeziile fiicei mele scrise pe la 17-18 ani.Am gasit insemnarile ei acum,cand ne-am apucat de o curatenie generala dupa cativa ani buni de absenta.Are cateva zeci de poezii din vremea aceea.I-au fost publicate in revista liceului.Nu a mai scris nici una,dupa ce un coleg de generatie, fiu de inspector scolar a publicat in revista ca poeziile ei nu inseamna nimic.Asa cea ce se vroia poeta,a devenit.... doctorita!
ANONIMULUI
Pune-ti capul pe sanu-mi
strain vagabond
si ma lasa sa te hranesc
cu sarutarile buzelor mele aprinse
de dorul tau.
Nu-mi vorbi,ci lasa
tacerea
sa-si dapene cantecul.
Ma lasa ,straine,
sa-mi scald sufletul
in limpezimea ochilor tai
si sa-ti talmacesc visarea...
Sa ramanem asa pana spre ziua,
iar cand pleci
sa nu-mi spui care ti-e
numele,
ci ma lasa sa cred
ca am iubit o noapte un inger,
ce a facut ca iubirea sa renasca
in sufletul meu,
precum pasarea Phoenix.
LUCEAFARULUI
Stapane-atotputernic al cerurilor
sufletului meu,
ma lasa sa-ti topesc retina inghetata,
ca sa ma-ncalzesc cu lacrimile tale
atat de reci.
Nu-mi darui palate galactice,
ci daruieste-mi,nefericite,
fericirea de a putea iubi din nou.
DOR FINAL
Ma-ntrebi care-i al meu ultim dor?
Acela de a mai vedea
o data
chipul ingerului,
care si-a regasit aripile si drumul
inapoi, spre cer
si-mi ia lumina de la capatai
si sufletul
cu el,lasandu-ma sa alunec
goala in amortire.
